Istoric

A. De la Deda la Ghida

Prima atestare documentară este destul de veche, în anul 1386 Ghida apare sub denumirea de Villa Walachalis Deda (Satul Românilor Deda). Între denumirea veche – Deda și cea noua – Ghida, prima este atestată constant: în 1410 Possessio Walachalis Deda, 1692 Beretyodeda, 1828 Deda, în 1851 apare pentru prima data Gyida. Totuși în toate actele oficiale apare sub numele de Deda sau Beretyodeda spre a nu se confunda cu Deda din Bistrița-Năsăud.

Deasemenea, în corespondența bisericească din secolul XIX și începutul secolului XX regăsim cu precădere denumirea de Deda. Am mai identificat începând cu 1890 forme ca Gida, Ghida, Dhida, Dida. În 1919 preotul Ioan Bruckental din Porți amintește de Gida punând în paranteză vechea denumire Deda tocmai pentru a nu da loc unor confuzii. Tot în acel an, odată cu schimbarea administrației satul este numit Ghida, formă pe care o păstrează până astăzi.

În treacăt fie spus stampila parohiei Greco-catolice latiniza denumirea din Deda în Dedoensis.

Pornind de la premisa că actele cancelariilor medievale maghiare consemnau cât de cât fonetic numele unei localități locuite explicit de români (possessio walachalis), adică de a “lua de buna” denumirea Deda, vom încerca să descifrăm o posibilă etimologie. Altfel spus, credem că în vechime românii numeau Ghida de azi Deda.

Luăm în considerare următoarele aspecte:

a) Există multe localități care au avut sau au aceeași formă sau una derivată:

- Deda, oraș al comunității valahe (românești) în Slovacia.

- Deda, localitate de pe valea Mureșului, unde s-a descoperit urmele culturi eneolitice – Coțofeni ca la Ghida.

- Deta bănățeana atestată în 1360 ca Ded, 1411 Dedul Mic, 1724 Ghedu, 1725 Detta.

- Intre Leșmir și Porți a existat un sat cu un toponim asemănător 1208 Terra Deudas, 1358 Dedach, 1447 Dedacs.

- Dejul era atestat în 1061 și 1214 ca Dees.

b) Toate aceste denumiri pornesc de la o rădăcină formată din doua silabe DE și DA. Toate localitățile au fost cetăți sau așezări întărite încă din perioada neolitică.

c) Există o teorie - aceea a rezistenței substratului în timp, prin substrat înțelegându-se o sumă, un sistem de factori etnici, biologici, climatici, geografici, care permite următorul raționament: așa cum s-au păstrat mii de ani realități și particularități de rasa și de limba, tot așa s-au păstrat și denumiri de râuri sau de localități (Turidava-Turda, Crisius-Criș).

d) Aceste silabe arhaice alăturate au format un singur cuvânt cu o anumită semnificație. Limba română este urmașa directă a celei mai vechi limbi indo-europene cunoscute azi – sanscrita. Asemănarea de forma și conținut între cuvintele sanscrite și românești a fost recunoscuta de Eminescu, Coșbuc, Eliade, Alexandru Al-George și Petru Culianu.

e) Vom apela la un banal dicționar sanscrit-român, întreprindere care va părea, elegant fie spus, insolita unui lingvist, cred că lucrurile sunt mai simple, mai directe.

f) În sanscrită avem:

DE= a proteja, apărare

DA= a da, afirmație pozitivă, așadar

DE+DA=DEDA= dă protecție, loc de apărare

Deasemenea, pe Coasta de Ghida s-a descoperit o așezare eneolitică cu un evident caracter defensiv (La Țigănuși); coroborate cu cele de mai sus putem formula următoarea ipoteză a semnificației toponimului DEDA: întăritură, cetate, un loc care te protejează, te apără.

Situații similar de construcție a unui cuvânt găsim în limba engleză în care silaba DE are sensul de protecție, de apărare și s-a păstrat în perechea de antonime: offensive – defensive. Observăm că s-a păstrat cuvântul DE cu sensul de apărare la începutul cuvântului format prin compunere. Compunerea a stat la baza formării de noi cuvinte, ca exemplu, cuvântul codru din limba română derivă din alte două cuvinte foarte vechi însumate într-o exclamație: ka+dru=ce pădure! rezultând un cuvânt nou care numește o pădure imensă, sălbatică - codrul românesc. Alt exemplu, repetarea verbului a da, întărirea acestuia a dat în limba sanscrită termenul de DADA care înseamnă dar; de /da +va (aer, văzduh, cer, vânt, puternic, zeu, apă, armă)=dava, deva care s-ar traduce prin aparat / dat de zeu, cetatea puternicilor (vechea dava dacică a rezistat timpului sub formele: Turda, Plovdiv, Dabaca, Deva, etc.

În concluzie numele Deda semnifică un loc întărit, o cetate capabilă să asigure protecția locuitorilor.

Aparținătorii culturii Coțofeni și-au așezat cetatea pe un mamelon aparat în mod natural de pante abrupte și care asigura vizibilitatea întregii lunci a Barcăului de la ieșirea acestuia din defileu. Mulțimea și varietatea ceramicii, a resturilor osteologice, presupune o comunitate destul de mare și extinsă pe o durata mare de timp. Locul ales era strategic din punct de vedere militar, fiind folosit ca punct de semnalizare de către daci și chiar tabără militara în secolul XVIII de către Francisc Rakoczi al II-lea.

Este recunoscut sistemul de apărare al dacilor axat pe unități microgeografice care mai târziu se va suprapune parțial obștilor sătești teritoriale – celebrele tărișoare românești. Acest sistem poate fi observat cel mai bine în Munții Sureanu. O reședință, o cetate era apărată de alte punct întărite ce constituiau un sistem integrat. Măgura Țigănușului a fost cu siguranță unul din punctele de apărare și observare a văi Barcăului și care împreună cu cetatea de la Marca controla trecerea din Podișul Transilvaniei spre Câmpia Crișurilor. Deasemenea, nu este o întâmplare că granița dintre Ardealul propriu-zis și Partium era în imediata apropiere a satului Deda. Viitoare săpături arheologice sistematice vor putea întării afirmațiile de mai sus, care sunt totuși doar niște… ipoteze.

B. Dezvoltarea istorica

Istoria acestui sat trebuie abordată ca parte integrantă a istoriei întregii regiuni Crișana. Este de la sine înțeles că nu deținem date care se referă strict la această comunitate, decât începând din feudalismul dezvoltat și acelea expeditive și lacunare.

La sfârșitul neoliticului, cultura care de departe a fost cea mai înaintata în regiune și care avea arealul și în părțile Barcăului este cultura Otomani. Se caracterizează prin deosebita sa ceramică punctată prin incizie și caracter agresiv dat de mulțimea și varietatea armelor descoperite. Locuitorii de atunci se ocupau cu agricultura și păstoritul.

Începând cu mileniul II i.e.n peste populația băștinașă s-a făcut stăpână, treptat, migrând în valuri succesive, o populație de pastori, indo-europeană, din ramura Satem, care i-a supus și asimilat. Acest neam îl identificăm cu prototracii. În epoca fierului, evoluția de la prima faza (Hallstatt) la cea de-a doua (la Tene) se realizează concomitent cu dezvoltarea forțelor de producție și individualizarea socială și tribală. În a doua parte a epocii se observă tendința constituirii unor obști sătești primitive, în care pământul și roadele lui nu mai sunt ale întregii comunități, extinzându-se proprietatea particulară.

Totuși, o lunga perioada, cu extindere până la evul mediu, cele două forme coexistă, practic neexistând un conflict major. Se pare că dacii din Crișana – triburile Predavensii – au luat parte activă la războiul daco-roman, luptând alături de marcomani (trib germanic) în Panonia cu succes deplin. Hotarul Daciei Romane s-a oprit pe versantul vestic ai Munților Apuseni. Dacii liberi, predavensii, împreună cu dacii mari – costobocii – au fost o bună perioadă de timp în conflict deschis cu Imperiul Roman sau, mai bine spus, cu civilizația sa mult superioară. Practic, începând de la Mureș, cursul inferior și până la Tisa, romanizarea dacilor a fost sensibil diferită în modul de evoluție cu a dacilor din teritoriile ocupate. Șimleul Silvaniei a fost în această zonă un punct de frontieră, corespondentul dacic în teritoriu fiind cetatea dacică de la Marca. Cel mult, aceste teritorii au fost, în anumite date, supuse forțat la ascultare fața de Roma.

După retragerea legiunilor romane, dacii liberi, împreună cu popoarele germanice: vandalii, goții, gepizii și altele pun stăpânire pe Dacia romana. Astfel, populația zonei de care ne ocupăm a conviețuit în secolul IV cu goții care au pătruns și pe valea Barcăului, despre a căror existență pe aceste meleaguri stau mărturie descoperirile arheologice de la Șimleul Silvaniei, Valea lui Mihai, Oradea, etc. Tot în Șimleul Silvaniei întâlnim și urmele gepizilor (mormântul unui luptător). Observăm că Șimleul Silvaniei a reprezentat în acele vremuri un punct de referință pentru subregiunea Barcăului superior.

Slavii sunt cel mai numeros neam cu care populația daco-romana a venit în contact (sec. VI-VIII) și a conviețuit împreună cu ei până în sec X-XI când au fost complet asimilați. Au pătruns în grupuri mari și pe valea Barcăului, nume slave s-au păstrat și în toponimie (Crasna – râu frumos, Dumbrăvița – deal împădurit, Bistra – râu repede) și în onomastică (Vlad, Parvu, Dan, Strava, Vlaicu).

Procesul de formare a poporului român și a limbii sale s-a finalizat în sec. VI-VII-VIII. Slavii au fost ultimul popor migrator care a găsit elementul protoroman să zicem așa, descoperit, nedospit. Odată cu încheierea formării ca neam a românilor observăm că aceștia nu au mai fost influențați major de alte popoare cu care au conviețuit. Următorul mare neam migrator cu care a venit în contact – triburile maghiarilor, a găsit în spațiul intracarpatic un popor bine conturat, pe deplin conștient de propria sa valoare. De conștiință națională în vremurile acelea nu putem vorbi. Acesta a fost motivul neputinței asimilării atât de o parte cât și de alta a românilor și a maghiarilor și perpetuarea distincta în timp a acestora. Revenind la cele spuse mai sus, trebuie amintit un fapt care individualizează țara noastră. Este vorba de ceea ce istoricii denumesc “obștea săteasca teritorială”, o forma de organizare cu rădăcini puternice în trecutul istoric și care înaintează până în evul mediu inclusiv. Aceste obști erau conduse de juzi (lat. Judex), jupâni sau cnezi ziși și “oameni buni și bătrâni”, aleși de comunitatea sătească.

Când în 896, triburile hunilor, conduse de Arpad au coborât din Carpații nordici prin pasul Veroczke în Câmpiile Tisei și ale Dunării, au găsit în părțile Bihorului și “de o parte și de alta a Tisei” pe strămoșii românilor care se îndeletniceau cu agricultura și creșterea vitelor. Multe surse istorice amintesc pe “păstorii români” ai Câmpiei Panonice. Alături de români coabitau și diferite neamuri de slavi, pe cale de asimilare însă, având și unii și alții organizații politice. Una dintre acestea a fost Ducatul lui Menumorut despre care în sec. XII notarul Anonymus preciza că: ”între Tisa și Pădure, în Țara Crișurilor, ducele Menumorut stătea în cetatea Bihorului, vasal al Imperiului Bizantin”. Observăm că românii s-au format definitiv ca popor, și-au făurit primele organizații politice și au trecut la relațiile feudale cam în același timp.

Anonymus spunea, în stilul cronicăresc al sec. XII, ca Arpad a trimis solie de cerere de supunere în cetatea Bihorului și că ducele Menumorut a rămas cu o superbie a nobleții care ne face mândri de noi, românii: „Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, Domnului vostru – datori îi suntem ca un amic unui amic cu toate ce îi sunt necesare, fiindcă e un om străin și duce lipsă de multe. Teritoriul însa ce l-a cerut bunei noastre voințe nu îl vom ceda niciodată câtă vreme suntem în viață”.

Cetatea Bihorului a fost cucerită în sec.X, fiind alipită în prima jumătate a sec XI regatului maghiar, dar în valea Barcăului se crede că ar fi pătruns în masă în a doua jumătate a sec X, în direcția Șimleului Silvaniei. Acum aceștia părăsesc viata nomadă, trecând la cea sedentară. S-au așezat de regulă pe vetrele marilor centre băștinașe, în locurile cele mai prielnice agriculturii și păstoritului.

Marea invazie tătară de la 1242 a marcat profund și această zonă, structura demografică a suferit serioase modificări. Reconquista Regatului Maghiar și multe alte cauze au determinat o revigorare a formațiunilor statale românești intra și extracarpatice.

În ce privește atestarea documentară, Ghida este destul de veche – 1386, 1410 ca VILLA WALACHALIS DEDA care se traduce prin Satul românilor Deda. Persistența elementului autohton, etnic românesc, vreme de aproximativ 1000 de ani față de presiunile exercitate este reliefat de însăși atestările documentare de-a cursul secolelor. Să reținem că între Ghida – Villa Walachalis Deda și Almașul Mic (Zowarhegh) a existat un sat care a dispărut cu vremea _ Possessio walachalis Doborka (Dabarca), atestat documentar în 1421, păstrându-i amintirea cimitirul din coasta de Ghida. Deasemenea, între Leșmir și Porți a existat un sat cu toponimul asemănător cu Ghida – Terra Deudas - 1208, Dedach - 1358, Dedacs – 1477.

Cuceririle maghiare au grăbit procesul de diferențiere al societății. Teritoriile cucerite și pământurile uzurpate obștilor au devenit proprietatea regelui în mare parte. În urma daniilor regale și prin răpirea pământului obștilor sătești de către feudali și biserică se formează domeniile feudale, stăpânite atât de nobili, cât și de biserica romano-catolică. Astfel în sec. XIII – XIV și prima jumătate a sec. XV se caracterizează prin întemeierea de noi sate, după dreptul cnezial (jus keneziatus). Datorită acestui fenomen, numele inițial, sau celui nou, al satului i se adaugă un apelativ – de mare, de mic, de Barcău, de Pădure, ect. Un caz tipic este Almașul Mare sau Săldăbagiu de Barcău.

Vatra satului Ghida nu a fost dintotdeauna situată pe locul actual. Bătrânii spun că satul a fost situat pe versantul nordic al dealului, specificând locul unde a fost satul, Biserica, cimitirul, lângă La Fântâna Lenghel. Mai povestesc cum biserica de lemn a fost adusă în noua vatră fără a fi desfăcuta, ci întreagă, pe durgalaua, cu ajutorul buștenilor, trasă de boi. Mutarea bisericii atât de ingenios este atestata și în satul Almașul Mare.

La 30 de ani de la căderea regatului maghiar (1521 – Mohacs), în 1553 turcii pătrund și pe valea Barcăului. Astfel, cetatea de la Almașul Mare fiind cucerită de turci, aceștia, tradiția o spune, răzbunându-se, au așezat populația cetății din câmpie în rând câte unul, iar pietrele din zid au fost date din mână în mână, fiind transportate în altă parte unde s-a construit o altă cetate. Ocuparea cetății Oradiei de către turci are loc în 1660, teritoriul din jur fiind inclus în pașalâcul de Oradea. Caracteristica acelor vremi era faptul că frontul turco-creștin era foarte lung, foarte instabil, un război generalizat, dar la scara locala. Luptele se dădeau cu trupe relativ reduse ca număr și erau strâns legate de comunitățile sătești în sensul că, de multe ori, un sat sau o subregiune purta propriul său război. Atât Săldăbagiu de Barcău cât și Almașul Mic au toponime ale atestărilor mai vechi care trimit în mod clar la ideea ca ele au fost strâns legate de preocupările războinice. Astfel Săldăbagiu s-ar traduce prin „sună toba și tunul” (Szaldobagz, Zaldobag), iar Almașul prin „cetate cuvântătoare” (Zavorheghy).

La sfârșitul sec. XVII, nemulțumirile de ordin social, la care se adaugă și motive de ordin religios, fac ca țărănimea din Bihor condusă de colonelul Marcu Hațegan să răspundă favorabil chemării la lupta armată împotriva proaspeților înstăpâniți în Transilvania – Imperiul Austriac, făcută de Francisc Rakoczi al II-lea. Acesta face în 1703 promisiunea de a-i scuti de dări și slujbe iobăgești pe toți acei care vor lua armele în mâini împotriva regimului austriac. În scurt timp reușește să-și organizeze o armată numeroasă compusă din toate neamurile și din toate stările sociale. Răscoala se răspândește cu repeziciune în toate părțile Transilvaniei, la ea aducându-și contribuția și țărănimea din zona. Conflictul armat a durat vreme de 8 ani (1703-1711) și s-a soldat cu înfrângerea transilvănenilor. Cele doua tabere erau susținute de curuți-armatele lui Rakoczi și de lobonți-ardelenii pro-Austria.

Hărțile cadastrale ale satului Ghida, întocmite în 1895, deci la aproape doua secole mai târziu, specifică în perimetrul acestuia următoarele nume de terenuri: Rakoczi, Rakoczi Fa, Rakoczi Hegy. Bătrânii satului vorbesc despre copacul (fa) lui Rakoczi unde acest conducător de oști (voievod al Transilvaniei) și-a stabilit cortul, în jurul căruia se găsea lagărul militar și pășunea de cai. Aici, în vârf de deal, (Rakoczi Hegy) la o masă improvizată dintr-o piatra de moară, a stat o perioada de timp, supraveghindu-și proprietățile din zona între care, în imediata vecinătate, era o vie frumoasa pe care a înzestrat-o cu o pivniță generoasă care mai exista și azi. De lipsă de mână de lucru nu se putea plânge! Iubit și respectat, Francisc Rakoczi a devenit un erou și, ca orice erou, a determinat nașterea unor legende care s-au suprapus perfect și firesc unor mituri și alegorii arhaice.

Dacă ne uităm cu atenție observăm că dintotdeauna Coasta de Ghida, un deal impunător, era un important punct strategic și de observație a mișcărilor dușmanului până la mari depărtări. În zilele senine, există posibilitatea de a vedea din vârful dealului atât Măgura Șimleului cât și o porțiune din aval a luncii Barcăului (Baza de recepție de la Marghita), iar vizibilitatea este foarte bună atât spre nord, cât mai ales spre sud, unde măgura vulcanică a satului Marca este asemeni unui corespondent într-un sistem de apărare și veghe închipuit în ziua de azi. Și de ce nu, dacă luăm în considerare că la Marca a existat o cetate dacică foarte puternică, al cărei val de pământ se observă și azi, dacă ne gândim că dacii nu au avut obiceiul să construiască cetăți izolate, care să nu aparțină unui sistem unitar (de obicei legat strict de o vale), însuși configurația terenului ne îndreptățește să credem că Rakoczi nu a fost singurul conducător care a înțeles avantajul strategic al locului. S-au descoperit fragmente de ceramică dacică în perimetrul satului. Săpături arheologice sistematice ar adeveri sau nu această problemă.

Istoria modernă, cea care acoperă sec-lele XVIII, XIX și XX este cea care beneficiază de cele mai multe izvoare. Cu toate acestea este partea de istorie care a suferit cele mai multe denaturări, fiind folosită ca o justificare a ideologiilor păturilor aflate la putere, mă refer în special la regimul comunist. Ea rămâne în continuare o provocare pentru cei care trăiesc la începutul secolului XXI.

În speranța că demersul nostru de a întocmi această monografie va trezi interesul celor care sunt mai îndreptățiți să o scrie, ne permitem totuși, cu rezervele de rigoare, să punctăm câteva jaloane pe traseul timpului și al evenimentelor care au avut loc.

Perioada până la unirea din 1918, teritoriul din Nordul Bihorului, ca de altfel întreaga Transilvanie s-a aflat în componența imperiului Austro-Ungar. După terminarea Primului Razboi Mondial, evenimentul cu cea mai mare rezonanță în lumea satelor din zonă l-a constituit Reforma Agrară, țăranii fiind împroprietăriți. S-a păstrat însă și marea proprietate, care aparținea de multe ori evreilor, care controlau și comertul în bună parte. Mulți țărani și-au vândut pământurile din cauza datoriilor sau acestea s-au fărâmițat în urma creșterii populației și a împărțirii pământurilor între urmași. Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost resimțită însă ca o perioadă de prosperitate și chiar de progres.

Începând cu anul 1939, în urma mobilizării generale, majoritatea bărbaților tineri au plecat la unitățile militare, rămânâd în sat bătrânii, femeile și copiii. Mulți dintre cei recrutați atunci au fost martori ai cedării Basarabiei și a exodului populației românești din acele ținuturi. Deasemenea, în memoria satului s-a păstrat exodul masiv al populației din Polonia ce a urmat ocupării acesteia de către germani, ocupație la care și puterea sovietică și-a datconcursul. În urma cedării Ardealului de Nord, cei care erau încorporați în armata română au fost demobilizați și li s-a permis să se întoarcă la casele lor. Sub regimul ungar, au fost mobilizați la muncă în spatele frontului sau în minele din Ungaria. După ce românii au întors armele împotriva nemților, frontul româno-rus se apropia rapid. Pe teritoriul satului s-au desfășurat lupte între trupele maghiare și cele rusești. În timpul ce retragerea germanilor s-a desfășurat fără repercusiuni negative asupra populației, armata sovietică, deși se considera armata eliberatoare, a produs mari pagube materiale și chiar victime omenești. În perioada celui de al Doilea Război Mondial bântuia tuberculoza, boală la vremea aceea fără remediu și care a făcut numeroase victime dintre cei mai tineri.

După război, gospodăriile s-au refacut destul de repede, a avut loc încă o împroprietare a țăranilor, care s-a vrut a fi o compensație a prețului greu pe care lumea satelor l-a plătit în vremea războiului. La scurt timp însă armata sovietică care trecuse atât de devastator peste satele noastre s-a dovedit încă o dată o armată de ocupație. La alegerile din 1946 la care populația a participat masiv, rezultatul n-a fost expresia opțiunii țăranilor, opțiune care se încadra destul de clar pe linia tradiției interbelice.

A fost începutul sfârșitului.

Colectivizarea forțată, denunțurile, deportările, crimele, deposedările, cotele au făcut tabloul anilor 50. Fără pământ, fără animale, fără mijloace de muncă, viața țăranilor se desfășura în jurul C.A.P.-ului, în care politica proprie se încadra pe linia politicii de stat ai carei piloni de bază erau: minciuna, teroarea, ignoranța, risipa, diminuarea personalității umane, a sentimentului de proprietate și a sentimentului religios. Politica de sistematizare a satelor viza și ultima etapa de distrugere a satului: mutarea locuitorilor în Balc, proiect care nu s-a mai realizat. Cu toate acestea procesul de distrugere a fost destul de înaintat, comasarea forței de muncă tinere la oraș a dus la îmbătrânirea satului, la diminuarea resurselor proprii acestuia, în timp ce comunele la care a fost pe rând arondat n-au făcut mai nimic pentru îmbunătățirea situației lui. O astfel de conjunctură a dus la aspectul pe care satul îl are în prezent, prosperitatea de altădată păstrându-se numai în amintirea celor care sunt trecuți de 40-50 de ani, din această „cenușă” sperând să se infiripe o prosperitate cel puțin la fel pentru copiii lor și copiii copiilor lor.

Valoarea istorică intrinsecă constă în faptul că ea este cea care îți deschide calea spre viitor, fidelă dictonului că:

Orice sfârșit e un nou început!