Legende locale

Legenda pivniȚei lui Rakoczi

Realitatea istorică

Francisc Rakoczi al II-lea este cunoscut ca principalul opozant al înstăpânirii Imperiului Habsburgic în Ungaria și Transilvania. Bun organizator, devenit principe al Transilvaniei este nevoit să găsească mijloace pentru ași întreține armata aflată în război, astfel se dovedește un foarte bun econom al proprietăților sale, banii proveniți din propriile moșii fiind vărsați în visteria de război. Ghida (Deda) a fost una dintre propriitățile sale, aici avea un deal întreg (Rakoczi Hegy) cu vie nobilă și o pivniță de 40 m lungime, care există și azi. Atestările istorice consemnează că în vârful acestui deal a poposit, odihnindu-se sub un copac (Rakoczi Fa-stejar sau păr sălbatic) unde a mâncat pe o masa improvizată dintr-o masivă piatră de moară. Generalul Karoly Sandor, cel care l-a trădat și a încheiat pacea de la Satu Mare în 1711, devine noul proprietar al viei și al pivniței, putând presupune că a fost răsplătit astfel de autoritățile imperiale. Susana Karoly a stăpânit domeniul până în anul 1919 când a fost vândut unor evrei. Deasemenea tradiția orală conservă termenul de Lobonț cu sens peiorativ, ceea ce ne indică că satul întreg a fost solidar cu Rakoczi, făcând parte din tabara acestuia, a curuților. Mai sunt încă în viață săteni care își amintesc de un horn/gură de aerisire din cărămidă, aflat în vârf de deal și a cărei poziționare este reconstituită, presupunem că această gură de aerisire ar aparține unei pivnițe-refugiu folosită de Rakoczi în război. Gavril Portelechi și fiica acestuia, Eleonora au indicat locul respectiv. Săpături sistematice autorizate ar putea face lumină în acest caz.

Legenda

Era o minune! Ceva de ne-înteles. O minune care însă îi costa vieți omenești, periclita cele mai savante manevre militare sau care putea duce la pierderea războilui. Nu știau cum reușea dușmanul să dispară din fața unei armate superioare numeric sau să răsară în spatele unor contingente militare, armata curuților părea, la propriu, că întră și răsare din pământ. Generalii imperiali au gândit un plan de luptă, au ales un tânăr ofițer foarte frumos pentru a indeplini o misiune specială - accea de a cucerii nu o cetate ci inima fiicei lui Rakoczi. Aceasta este sedusă de tânărul ofițer și fără să se gândească la posibilele consecințe Vilma dezvăluie secretele tatălui său. Printre acestea cel mai important era, fără îndoială, existența unui sistem de tuneluri (pivnițe) în care se puteau adăpostii mii de oșteni. Principele Rakoczi află de această trădare și o pedepsește pe propria fiică zidind-o de vie într-o pivniță, blestemând-o să fie găsită după atâția ani câte ochiuri de țesătură avea rochia ei de mireasă. Tradiția orală este aproape identică în tot nord și nord-vestul Transilvaniei, cu mici direfențe locale. Astfel, la Carei sau la Ardud, blestemul sună altfel.

Legenda mutĂrii bisericii

Realitate istorică

La sfârșitul evului mediu care a coincis cu înglobarea Transilvaniei în Imperiul Austro-Ungar, autoritățile centrale au simțit nevoia de a cunoaște exact situația românilor risipiți în locuri pustii, prin păduri, în locuri retrase. Scopul era unul simplu: ce cunoști poate fi impozitat. Astfel s-a înregistrat o concentrare mai mult sau mai puțin fortată a satelor românești. Acest fenomen a culminat chiar și cu translatarea vetrelor de sat mai aproape de drumuri, pentru a putea fi mai usor observate și, sa nu uitam… impozitate. Deasemenea, odata cu încetarea incursiunilor turcești care au dus la risipirea multor sate, începand cu secolul XVIII se observă o mult mai mare stabilitate și liniște, fenomen care a determinat reorientarea administrativ-teritorială. Ghida nu face excepție, vatra satului fiind mutată de-a lungul drumului principal care, atunci era prin dreapta Barcaului, nu prin stânga cum este astăzi. Ca o curiozitate, Ghida era un nod postal între Șimleu și Marghita, mai exact actuala casă parohială, unde se puteau schimba caii de poștă. În locul numit La Țigănuși au fost scoase cu plugul cărămizi mai late și mai lungi decat cele obișnuite, aranjate sub forma de șase postamente pe care le putem presupune suporturi ale bisericii, care ca și astăzi era situată deasupra satului, sat care din motive practice era situat în jurul izvorului de la Fântâna Lenghel (Fântâna Polonezului). Izvor a carui apă este și în prezent cea mai bună din perimetrul satului.

Legenda

Bătrânii satului povestesc că înainte de a se muta oamenii și gospodăriile peste deal au mutat mai întâi biserica care era din lemn. Translocația s-a făcut fără a desface biserica, ea fiind trasă cu boii pe busteni rotunzi (durgalăi). Realizare excepțională ținând cont că au avut de trecut o porțiune dificilă până a ajunge în creasta dealului. La coborâre au folosit pene de lemn și sănii pentru a asigura frânarea. Întreaga manevra a fost asistată de toată suflarea. Demn de remarcat este că ghidanii și-au mutat mai întâi biserica și nu propriile case. Până în 1913 când a fost zidită biserica actuală, biserica de lemn a fost amplasată unde este situat azi căminul cultural.