Povesti personale

Povestea unui OM

Găvrila Florii Alexi a fost toată viața lui un om blajin, calm, fără forțări de a vorbi și de a se comporta decent, fără pofte obscure de a jigni pe cineva. Iubea munca, câștigul cinstit și dreptatea. A intrat, astfel, prin firea lucrurilor în conflict cu minciuna, furtul, nedreptatea, cu dizolvantul și anticrestinul sistem comunist. Suprema sa formă de rezistență a fost refuzul de a intra în Colectiv (CAP) și o anumită pasivitate încăpățânată de a se transforma în „omul de tip nou”.

Cu instinctul intact, cu curaj și demnitate a refuzat să învețe să mintă, să delapideze sau să devină informator al Miliției și al Securității. A fost convins că cedând numai puțin urmează, implacabilă, a doua cedare, a treia și tot așa. Știa că nu te poți face frate cu dracu doar până ce treci puntea, dacă te faci frate cu necuratul de formă ajungi să te faci și de fond. A fost supus la o serie de presiuni. Etichetat țăran mijlocaș nu parea să fie în imediata atenție a autorităților care era concentrată pe așa-numiții chiaburi. În fond oameni harnici care au reușit să dețina mai mult pământ prin cumpărarea terenurilor celor mai putini harnici (ca să ne exprimăm eufemistic). Și în Ghida s-au înregistrat deportări în Bărăgan a două familii. Cu casele înconjurate de organele de securitate au trăit drama dezrădăcinării și a ostracizării pentru simplu motiv că nu dețineau virtutea de a fi săraci.

De fapt, în epocă existau „agenți provocatori” care se foloseau de puterea lor discreționară pentru ai turna pe consăteni. Drăcesc lucru! De multe ori aceste delațiuni nici nu erau măcar verificate, o simplă dușmănie personală sau pur și simplu invidia îl puteau trimite pe orice om la pușcărie sau muncă forțată.

Baciu Gavril se ferea de acest soi de oameni încercând să nu dezvolte uri personale. Sunt convins că acest fel de înțelepciune l-a și salvat. Bunăoară, chemat de oamenii din Ghida să participe la așa-zisa Rebeliune de la Suiug (unde au murit împușcați treisprezece oameni) a refuzat sfătuindu-i să își vadă de treabă, sfat pornit nu din frică și lașitate ci din rațiune.

Totuși, nu s-a putut sustrage atenției securității prin simplul fapt că era respectat de comunitate și bun gospodar. Refuzul său sistematic de a intra în Colectiv echivala cu o infracțiune. Comuniștii au încercat să elimine sau să câstige pe oamenii de valoare, conta mai putin dacă erau săraci, bogați, intelectuali sau țărani. Aceștia puteau deveni repere și „exemple proaste” pentru oameni, elitele trebuiau eliminate prin orice mijloc. Au încercat alternativ și cu binele și cu răul. Până la urmă i-au luat tot pământul în interesul comasării și nefragmentării terenurilor noului CAP. Inclusiv grădina din spatele casei a fost vizată, au venit în mai multe rânduri să o măsoare pentru a i-o lua. Și acum, ascultați:

Pe „comisia” aceasta de nerușinați îi primea casă, îi trata cu vin, le vorbea ca unor musafiri. Era o gazda perfectă. Întâmpina Răul cu Bine, demn urmas al strămoșilor care au găsit de cuviință să se adreseze unul altuia cu un termen atât de minunat: Domnia Ta (dumneata). Pentru el ,acești consăteni investiți peste noapte membri într-o comisie care îl deposeda de drepturile sacre ale proprietății asupra pământului, rămâneau „fratii lui” cu care era cât se poate de firesc să ciocnești un pahar de vin.

Tragedia consta în faptul că nu era naiv, și el știa că „mulți dintre ei îl vor vinde” asemenea lui Iuda. Până la urmă, rușinându-se cât de cât, tacit i-au lăsat grădina, pe care a folosit-o în continuare nestingherit.

Au fost ani deosebit de grei. Cap de familie, implicit cu multe responsabilități, a fost nevoit să stea mult timp ascuns, departe de casă.” Îngerii negri” veneau noaptea. Nu lucrau la lumina... De aceea dormea vara în fân sau într-un cires mare răsturnat , iarna pe la neamuri și cunoscuți din alte sate.

În patru rânduri Securitatea i-a înconjurat casa pentru a-l prinde dar nu l-au găsit. În prima noapte a fost acasa, a iesit afară fiindcă lătrau câinii, dar când să pună mâna pe clanța de la poartă aceasta s-a deschis. Profitând de întuneric s-a dat după poartă făcându-se nevăzut.

Povestea cu haz că în vremea când îl căuta securitatea niciodată n-a mâncat pâine din atâtea cuptoare ca până atunci. De ce? Pentru că-și petrecea nopțile ascuns pe la neamuri și prieteni. Avea o regulă de aur - nu înnopta decât o dată la o casă. Precauție verificată și de observația că de multe ori gazda de la care plecase era vizitată la o zi sau două distanță de agenți ai securității. Așa cum am mai spus satele erau împânzite de informatori care pentru bani sau alte facilități își vindeau familiarii lor, căci în fond pe vremuri un sat nu era altceva decât o familie mai mare.

Într-o noapte s-a întâlnit în râturile dinspre Margine cu un bărbat înalt îmbrăcat într-o haina de piele, era Mihancea, șeful securității din Marghita. Singur și neînarmat. Dialogul a urmat în mod firesc:

- Bună seara.

- Bună seara.

- Cine ești dumneata?

- Om bun.

-Dumneata nu poți fi decât baciu Gavril Portelechi. Eu pe toți de pe aici îi cunosc, pe dumneata nu te știu.

-Eu sunt.

-De ce nu vrei să intri în colectiv?

-Nu-s convins că-i o treabă bună. Am fost concentrați pe Nistru în 1940 când s-a cedat Basarabia, am văzut pe celalalt mal cum arătau colhozurile bolșevice. Dacă oi vedea că-i mai bine în colectiv, m-oi înscrie. Până atuncea...

Au mai stat de vorbă o bună bucată de timp, despărțindu-se ca doi vechi prieteni. Adevărul este ca Gavril Portelechi era un bărbat puternic și „egalitatea de sansă” în eventualitatea unei lupte a prevalat și a dat posibilitatea unei „conversații sincere și fructuoase”.

Bineînțeles că în cele din urmă a fost dus la securitatea din Marghita unde a avut loc următoarea scena: anchetatorul plictisit de lipsa de cooperare, obișnuit cu un anumit algoritm de intimidare a scos din sertar vâna de bou și a pus-o demonstrativ pe birou.

-Dacă nu asculți de vorba bună îi asculta de asta!

-Poți să dai o data, poate și a doua oară dar apoi a fi care pe care, și suflecându-și mâinile s-a ridicat în picioare.

A fi bătut pentru un țăran și în fond pentru orice om normal era un atentat la demnitatea lui. Mulți n-au reusit să facă față traumei, propria lor conștiință nesuportând decăderea resimțită.

Anchetatorul obisnuit să bată s-a abținut, a părăsit biroul și s-a întors nu cu alte gorile așa cum lesne ar fi putut să facă ci chiar cu Mihancea care l-a recunoscut și a curmat conflictul ce stătea să înceapă. Îi era oarecum dator pentru întâlnirea rămasă amicală din miez de noapte.

Din păcate nu a reușit să fie pildă consătenilor săi. Ba dimpotrivă, încet, încet, țăranii, victime ale colectivizării au fost învățați de un sistem pervers să fure - culmea - din sudoarea frunții lor. N-aveau sentimentul că fură pe cineva anume, fiindcă furau de la stat, de la colectiv, instituții depersonalizate. Astfel conștiința lor era mai ușor de păcălit.

O parte din ei au fost de două ori victime; unii au eșuat și în împroprierea valorilor sistemului comunist cu tot ce presupune acesta: un creștinism de haită în care poți fura, minți și practica delațiunea liniștit, firesc, laolaltă cu popă. O lipsă de respect pentru proprietate, pentru muncă, pentru valorile și interesele comune ale satului, devenind, paradoxal, individualiști și evitând tot mai mult să lucreze împreună, în comun (devălmășiile și clăcire satului românesc).

Și, fiindcă baciu Gavril avea o vorba puțin măgulitoare la adresa acestor realități, l-au recunoscut și desemnat ca dușman al lor. Deoarece îndraznea să fie altfel. Spunea că un colduș (termen peiorativ nu atăt pentru omul sărac cât pentru omul bun de nimic) iese din malai și își face nevoile în drum. Altfel spus, coldușul e omul care atentează la firescul vieții, la ordinea lucrurilor, la sinele și chipul omului adevărat. În contrapartidă l-au poreclit „Bogatul” evident peiorativ, tocmai pentru a se răzbuna pe superbia lui de a fi ales să nu fie ca ei. Povestea e veche, cea a omului drept batjocorit de cei slabi.

Urmările negative ale destructurării interioare a țăranilor români se resimt și astazi. O bună parte din urmași, oameni de „tip nou” nu mai pot sfinți locul, indiferent că sunt sau nu plecați din sat, pentru că nu mai au resurse sufletești pozitive. Se complac într-un sistem de ajutorare reciproca, biblicul „sfat al necredincioșilor”, beneficiind de diferite servicii și facilități obscure. Dar Pomul bun după roade se cunoaște. Aceștia nu rodesc, nu fac poame dulci din care să te poți împărtăși, nu-i recunoști ca fiind „oameni frumoși”.

Oare este o coincidență faptul ca, deocamdată, singurul fiu al satului care a ales să se întoarcă la obârșia lui este nepotul lui Gavril Portelechi, subsemnatul acestor rânduri, Andrei Ciocan? Oare doar poveștile auzite în copilarie au avut această putere? Sau există un substrat tainic care-i unește, care lucrează în timp și peste timp și care asigură perpetuarea pe pământ a iubirii de pământ văzut ca moșie a moșilor și strămoșilor noștri?

Ei, dar asta este o adevărată poveste, o altă poveste. Ce va urma...